Despre evitarea procedurilor de insolventa si trantamentul extrajudiciar al crizelor financiare
I. Cum sa eviti insolventa1. Procedura insolventei este o procedura concursuala ( colectiva) pe care legea o instituie pentru acoperirea datoriilor debitorului aflat in insolventa, procedura la care toti creditorii sunt chemati sa participe pentru a-si putea acoperi creantele contra debitorului.
In momentul deschiderii procedurii, debitorul " intra sub protectia Tribunalului", fiind astfel protejat de actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele sicane sau presiuni pe care creditorii le-ar putea exercita asupra debitorului prin executari individuale. Caracterul colectiv, concursual, al procedurii insolventei impune consecinta opririi urmaririlor silite individuale ale creditorilor contra debitorului.
Procedura insolventei este, insa, o procedura de sacrificiu, care limiteaza capacitatea juridica a debitorului si restrange drepturile creditorilor. Din aceasta cauza, ea nu se poate deschide decat daca sunt indeplinite unele conditii de fond si de forma stricte, referitoare la persoanele carora le este aplicabila procedura colectiva, caracteristicile creantei neplatite la scadenta care pot duce la aplicarea procedurii, starea de insolventa a debitorului, hotararea judecatoreasca de deschidere a procedurii etc.
Debitorul este, din momentul deschiderii procedurii, desesizat de afacerea sa. Libertatea sa de decizie asupra propriei afaceri este drastic limitata. Pe planul dreptului civil, debitorul persoana fizica sufera o adevarata capitis deminutio, intrucit el nu mai poate incheia acte juridice de sine-statator ci, ca si in cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exercitiu, legea ii substituie debitorului in actele sale juridice un reprezentant legal, mai precis, administratorul judiciar sau lichidatorul. Persoana juridica, desi are organe proprii care sa ii exercite drepturile, dupa deschiderea procedurii isi vede substituite aceste organe proprii fie cu administratorul judiciar/lichidatorul fie, in cazul in care si-a declarat intentia de reorganizare si dreptul de a-si administra afacerea nu i s-a ridicat, cu administratorul special. Administratorul special, atunci cind debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra afacerea, isi desfasoara activitatea sub supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este, din punct de vedere judiciar, sub controlul judecatorului-sindic si, din punct de vedere managerial si comercial, sub controlul creditorilor, exercitat prin comitetul creditorilor. Asadar, creditorii preiau de la debitor sau, dupa caz, de la asociatii/actionarii debitorului persoana juridica practic intreg controlul activitatii acestuia. Intr-un sens larg, instituirea procedurii insolventei este, in sine, o preluare ostila a societatii in cauza, din moment ce controlul se transfera de la actionari la creditori. Intr-adevar, rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina la estompare. Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a asociatilor/actionarilor (AGA) isi vede suspendate atributiile principale. AGA se mai poate implica doar in desemnarea administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului, fuziune sau divizare necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare. In cadrul procedurii, eventualele drepturi ale asociatilor/actionarilor sunt exercitate de catre administratorul special, consacrat de Legea insolventei drept mandatar al acestora. Pentru esecul afacerii, insolventa reprezinta o forma extrema de control al comportamentului managerial. Atata timp cat debitorul isi achita obligatiile la scadenta, controlul asupra afacerii ramane in mainile actionarilor si ale administratiei debitorului. Daca insa debitorul nu isi indeplineste obligatiile la scadenta, atunci controlul este transferat de la actionari la creditori, prin intermediul managerilor procedurilor de insolventa.
Actele juridice, platile si operatiunile debitorului incheiate dupa data deschiderii procedurii, cu exceptia celor curente, sunt nule daca nu sunt autorizate de judecatorul-sindic in prealabil. Sunt supuse unei potentiale actiuni in anulare si unele acte juridice ale debitorului incheiate inainte de deschiderea procedurii, in cursul "perioadei suspecte" ( perioada imediat anterioara hotararii de deschidere a procedurii).
Procedura insolventei poate antama si raspunderea, patrimoniala sau penala, a managerilor societatii debitoare, daca acesteia se fac vinovati de aducerea societatii in stare de insolventa. "Amenintarea" cu o astfel de perspectiva poate impune, sub raport psihologic, un control al activitatii manageriale, o prudenta de bonus pater familias in gestiunea afacerilor debitoarei. Legislatia romana a insolventei este insa rareori aplicata marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile.
La randul lor, creditorii sufera serioase limitari sau restrictii ale drepturilor atasate, in mod obisnuit, creantei lor.
In primul rand, acei creditori care nu si-au declarat in termen legal creanta contra debitorului, nu beneficiaza de niciunul dintre drepturile acelor creditori care au fost inscrisi pe tabelul creantelor ( "creditorii indreptatiti sa participe la procedura", asa cum ii defineste Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei1). Legea insolventei creeaza numai conditiile participarii creditorilor la procedura insolventei, fiind obligatorie notificarea creditorilor, cunoscuti sau necunoscuti, referitoare la deschiderea procedurii, dar creditorii care, pina la expirarea perioadei de inregistrare a declaratiilor de creanta, nu s-au inscris la masa credala, sunt straini de procedura.
In al doilea rand, creditorii ale caror creante sunt contestate sunt, practic, exclusi de la procedura, pe perioada solutionarii contestatiei acesti creditori contestati neavind plenitudinea drepturilor creditorilor indreptatiti sa participe la procedura.
In al treilea rand, ordinea de preferinta normala aplicabila intre creditorii unui debitor aflat in cursul activitatii sale normale, este serios amendata in cadrul procedurii insolventei deschisa fata de acel debitor. Spre exemplu, creantele privilegiate, chiar beneficiare de garantii reale, sunt preferite de "super-privilegiul" cheltuielilor de procedura. Creanta privilegiata a statului este preferita de "super-pivilegiul" creantelor salariale. Pe de alta parte, exista anumite creante care "scapa" procedurii, cum ar fi creantele creditorilor beneficiari de garantii reale, care pot solicita judecatorului-sindic sa-i autorizeze sa continue sau sa incepa o executare silita individuala a bunurilor asupra carora poarta garantia lor. Creantele ulterioare deschiderii procedurii, inclusiv cele rezultate din operatiuni curente, se inscriu la masa credala pe masura exigibilitatii lor, fiind trecute in tabelurile suplimentare de creante. Daca rezulta din activitatile curente ale debitorului, aceste creante pot fi achitate chiar in cursul procedurii, cu titlu de" plati curente", indiferent de ordinea de preferinta instituita pentru eventualitatea lichidarii.
Avind in vedere aceste restrictii ale drepturilor creditorilor, restrictii care nu opereaza unitar sau egalitar, unul dintre obiectivele majore ale procedurii insolventei este acela de a media sau arbitra intre creditorii cu interese divergente. Organele procedurii au aceasta sarcina, de a media sau, dupa caz, arbitra, intre creditori. Pe de alta parte, Statul roman trebuie sa asigure egalitatea de tratament al tuturor creditorilor unui comerciant sau alta persoana juridica de drept privat care organizeaza o afacere sub forma unei intreprinderi, dar si egalitatea de tratament intre intreprinzatori. In caz contrar, Statul roman isi incalca atat obligatiile inscrise in Constitutie ( liberatea economica si protectia concurentei loiale) cat si obligatiile asumate in procesul de aderare la Uniunea Europeana.
Scopul procedurilor de insolventa este acela de a asigura modalitati de acoperire a pasivului debitorului aflat in insolventa, prin reorganizarea debitorului, acolo unde este posibil, sau prin faliment, acolo unde ideea de reorganizare este inutila.
Ca mecanism al economiei de piata, procedurile de insolventa trebuie sa asigure o rapida eliminare de pe piata a debitorilor aflati in insolventa, pentru a nu permite ca starea lor de insolventa sa contamineze mediul de afaceri si sa duca la alte falimente. Eliminarea de pe piata ii are in vedere pe debitorul - persoana fizica sau pe managerii debitorului - persoana juridica, care, incapabili sa faca fata concurentei sau care s-au facut vinovati de fraude in dauna creditorilor, vor putea fi sanctionati pecuniar, penal sau profesional. Eliminarea nu se refera, neaparat, la intreprinderea debitorului. O intreprindere viabila sau redresabila poate continua sa functioneze daca va fi separata de managerii sai actuali si incredintata unor noi manageri, care sa fie capabili sa faca fata rigorilor competitiei economice.
2. Raportul de tara pentru Romania al Comisiei Europene din 6.10.2004 declara economia Romaniei ca fiind o economie de piata functionala, dar neconcurentiala2.
Raportul arata retincenta Comisiei Europene fata de un mediu concurential anormal, asa cum era - si este - cel din Romania, si exprima o anumita ingrijorare fata de efectele economice ale integrarii.
Pe de o parte, raportul observa slaba capacitate a intreprinderilor romanesti, mai ales a celor mici si mijlocii, de a intra in competitia europeana, cu efecte grave din punct de vedere social pentru Romania, in primul rand, dar si pentru statele din Uniunea Europeana, care vor trebui sa faca fata efectelor dezavantajoase ale implantarilor de intreprinderi europene in Romania, unde forta de munca este inca foarte ieftina, iar statul inca practica o "disciplina" fiscala defectuoasa.
Pe de alta parte, raportul incrimina practica Statului roman de a interveni in competitia economica, distorsionind jocul liberei concurente, prin politica de privatizare si de ajutoare de stat mascate sub forma reesalonarii sau iertarii de datorii fiscale.
In fine, raportul continea critici severe la adresa tendintei Statului roman de a evita procedurile de insolventa ( denumite in raport "faliment") sau de a inlatura efectele normale ale acestora fata de intreprinderile mari rau-platnice. Raportul arata ca falimentului ii sunt preferate reesalonarile sau iertarile de datorii fiscale. Reesalonarea sau neplata de datorii fiscale transforma fiscul in creditor, concurent neloial al bancilor, care distorsioneaza pietele financiare. Debitorul gratificat de stat este avantajat in dauna concurentilor sai, contribuabili care pastreaza, totusi, "sansa" de a obtine, la rindul lor, gratificatii de la fisc, cu consecinta blocajului financiar.
O statistica interesanta inclusa in raport merita a fi analizata. La momentul emiterii raportului, doar 5% dintre cele 550 de mari companii cu datorii erau in faliment, desi datoriile lor cumulate depaseau 5% din PIB ( cifra care depasea alocatia bugetara pentru invatamint pentru anul 2004). O treime din aceste companii au fost sustrase falimentului, pentru ca au fost plasate in administrare speciala, in vederea privatizarii. Privatizare care s-a desfasurat intr-un ritm suficient de lent pentru a face sa dispara sansele reale de eficientizare, dar si responsabilitatea managerilor de stat. De altfel, si acum privatizarea este lipsita de transparenta, mai ales in privinta facilitatilor fiscale aferente si cu putine exceptii, s-a dovedit a fi un esec, disputele post-privatizare devenind un loc comun. Raportul remarca si revenirea la stat a unui mare numar de intreprinderi "privatizate", datorita neonorarii de catre investitorul ales in mod "profesional" de catre institutia publica implicata a obligatiilor postprivatizare. Salariatii, concediati sau nu, asteapta si acum solutii salvatoare de la stat.
Reticentele si ingrijorarea Comisiei Europene au determinat includerea in raport a unei clauze de siguranta, cu sensul impunerii unei monitorizari stricte a Romaniei pe perioada celor doi ani ce ar urma pina la integrare, sub sanctiunea prorogarii datei integrarii.
3. Legislatia romaneasca aplicabila procedurilor de insolventa, incepind cu 1995, a dat prioritate masurilor de redresare a debitorului, in dauna scopurilor normale ale procedurilor de insolventa. In paralel, legislatia speciala a reglementat numeroase modalitati de evitare a falimentului sau a consecintelor normale ale acestuia, in favoarea societatilor de stat ( foste intreprinderi socialiste, supuse procesului de privatizare), a regiilor autonome, a institutiilor publice, a fiscului etc3. Evolutia ulterioara a acestei legislatii s-a caracterizat prin trei tendinte : a) orientarea scopului instituirii procedurilor de insolventa catre acoperirea datoriilor fata de creditori; b) generalizarea procedurilor de insolventa; c) simplificarea si accelerarea modalitatilor de eliminare de pe piata a debitorilor ce detin intreprinderi neviabile.
Legea nr.149/2004 de modificare a Legii nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciara si falimentul a continuat aceasta evolutie. In acest sens, Legea nr.149/2004 si-a propus, pe linga simplificarea si eficientizarea procedurii colective, eliminarea dispozitiilor legale de exceptare de la aplicarea procedurilor de insolventa. Statutul de economie functionala de piata acordat Romaniei reclama generalitatea aplicarii procedurilor de insolventa si corelarea acestora cu legislatia concurentei, in special cu cea referitoare la ajutorul de stat. Legea nr.149/2004 isi propunea, de altfel, sa implementeze Directiva nr. 2001/24/EC din 2001 a Uniunii Europene privind procedurile de reorganizare si faliment. Actuala Lege a insolventei (Legea nr.85/2006) a desavirsit aceasta evolutie.
Exceptarile de la aplicarea Legii insolventei si ajutoarele de stat mascate sub forma subventiilor, amnistiile fiscale etc. nu au fost, insa, eliminate in totalitate. Procedurile de privatizare, preferate de legiuitorul roman si insotite permanent de masuri de favoare fiscala, nu s-au incheiat inca. Pe de alta parte, legiuitorul roman prefera si acum lichidarile "voluntare" ale societatilor de stat care au esuat in privatizare, in locul procedurilor de faliment. In locul unor proceduri transparente de colectare si de cheltuire a banului public, si ma refer la procedurile de executare silita prin faliment a contribuabililor ce nu-si achita datoriile scadente catre fisc si a institutiei ajutorului de stat, legiuitorul si fiscul prefera proceduri individuale de executare, netransparente, controale fiscale organizate in asa fel incat contribuabilul sa fie din start suspectat de evaziune fiscala si esalonari de datorii catre fisc, amnistii fiscale si subventii directe sau mascate in favoarea eternelor intreprinderi socialiste de stat si a unei anumite clientele politico-economice.
Legislatia insolventei, care ar trebui sa asaneze economia de agenti economici neviabili, nu neaparat prin distrugerea intreprinderii, ci prin trecerea ei, fara datorii, in proprietatea si managementul unor persoane capabile sa se adapteze economiei de piata, este pusa in umbra de numeroasele reglementari fiscale, in domeniul privatizarii, al activitatii AVAS, al colectarii creantelor bugetare etc., reglementari care ii elimina aplicabilitatea sau o suspenda. Pe de alta parte, legile speciale in domeniu instituie proceduri de insolvabilitate asemanatoare cu insolventa, care se substituie acesteia, dar care se desfasoara sub conducerea fiscului, institutiei publice implicate, AVAS etc. si nu sub conducerea si controlul justitiei. Sunt proceduri netransparente, putind ascunde mari fraude.
In locul aplicarii procedurii insolventei, o procedura transparenta si care se realizeaza sub controlul unui judecator, cu participarea creditorilor, sub coordonarea unui profesionist in procedurile de insolventa (practicianul in insolventa, respectiv, administratorul judiciar sau lichidatorul), legiuitorul roman prefera asa-zisele privatizari, de dragul unei iluzorii linisti sociale. Legile in domeniul privatizarii sunt confuze si glisante. Privatizarea este, in genere, o procedura lipsita de transparenta si greu de controlat pe cale judiciara. De fapt, procedurile de privatizare sunt mijloace puse la indemina managerilor societatilor de stat de a se apara de raspundere. Toate acestea fac ca, in cele mai multe cazuri, privatizarile obisnuite sau "accelarate" sa se dovedeasca ulterior a fi esecuri. Investitorii "strategici", alesi dupa criterii ce tin mai degraba de alchimie decit de economie, nu reusesc sa-si achite datoriile asumate prin contractele de privatizare ( in special, mentinerea unui anumit numar de salariati, carora sa li se achite si salariile restante), contractul se reziliaza si statul redevine proprietar, deci responsabil inclusiv de soarta salariatilor sau a celor concediati in urmarea privatizarii. De ce este, deci, nevoie de aceste privatizari? De ce nu sunt trecute in faliment aceste intreprinderi?
Se poate observa ca normele juridice impersonale si general obligatorii referitoare la insolventa, pilon al unei adevarate economii de piata, sunt inlocuite cu reguli speciale, derogatorii, dar si discriminatorii, in acelasi timp, in privilegiul unei anumite categorii de societati comerciale, in favoarea unui singur creditor privilegiat si in detrimentul tuturor celorlalti creditori. Aceste reguli speciale favorizeaza si apara de consecintele insolventei societatile comerciale cu capital majoritar de stat care au mari datorii fata de bugetul de stat, in dezavantajul celorlalte societati comerciale creditoare, determinate astfel la blocaj financiar. Nu se poate considera, la modul serios ca, astfel, statul asigura libertatea comertului si nici concurenta loiala. Apararea intereselor nationale in domeniul economiei presupune asigurarea cadrului legal corespunzator pentru buna functionare si pentru desfasurarea unei activitati eficiente de catre toti agentii economici.
La instituirea procedurilor speciale de restructurare sau lichidare, orice procedura de insolventa a societatii vizate se suspenda. Se observa, in primul rand, ca suspendarea procedurii colective goleste de continut si de eficienta dreptul constitutional la petitionare (dreptul de a se adresa justitiei) si dreptul la un proces echitabil. In plus, in afara de faptul ca suspendarea unei decizii a justitiei prin ordinul unei institutii publice administrative este neconstitutionala, aceste masuri ( cum ar fi administrarea speciala in vederea pregatirii privatizarii accelerate) pun la indemina conducatorilor societatii de stat in cauza un mijloc de evitare a procedurii colective si un instrument de indepartare a creditorilor incomozi. In perioada administrarii speciale sau a lichidarii speciale, societatea in cauza beneficiaza de masuri de favoare, cum ar fi reduceri sau scutiri de penalitati pentru datoriile bugetare sau rezultate din furnizarea de utilitati, reesalonari ale datoriilor catre bugetul de stat, conversia creantelor bugetare in actiuni, iertarea de garantii reale constituite asupra unor active care urmeaza a fi incluse in programul de privatizare, suspendarea unor urmariri individuale ale creditorilor, prelungirea fortata a unor contracte, cum sunt cele de furnizare de utilitati etc. Pe scurt, paleative ale falimentului.
Avantajul statului-actionar este pus in umbra de dezavantajele fiscale ale privatizarii. Procedura administrarii speciale este insotita si de masuri de favoare fiscala ( amnistie, esalonari, stergeri de penalitati si dobinzi), ceea ce inseamna ca, in schimbul unui venit modic ( pretul actiunilor), statul renunta la sume rezultind din creante fiscale de valori considerabile, de unde gradul foarte redus de incasare a veniturilor la buget.
Pe de alta parte, prin suspendarea procedurii de insolventa, o societate comerciala de stat nu devine mai atractiva pentru privatizare, fata de cazul in care procedura de insolventa ar continua. Privatizarea societatilor comerciale debitoare se poate realiza ca urmare a implementarii unui plan de reorganizare, pe baza caruia statul sa se retraga din postura de actionar majoritar, in favoarea unui investitor interesat si agreat de creditori. Privatizarea poate avea loc chiar si prin procedura falimentului, in cadrul caruia este permis ca bunurile debitorului sa fie vandute in bloc, ca un ansamblu in stare de functionare. Investitorul interesat in functionarea societatii comerciale va putea cumpara integral activele debitorului in cadrul procedurii de lichidare, situatie in care pretul platit se distribuie intre toti creditorii in ordinea prioritatii creantelor lor si in mod proportional. Activele trec la cumparator libere de orice sarcina, inclusiv de sarcina de a mentine un anumit numar de salariati si obiectul de activitate initial al societatii debitoare. Avantajul privatizarii prin procedurile de insolventa consta in transparenta procedurii, asigurarea egalitatii de tratament al creditorilor si posibilitatea angajarii raspunderii patrimoniale a conducatorilor falitului pentru frauda sau incompetenta care au dus la insolvabilitate.
4. In umbra deasa a scandalurilor politice, acea politica economica romaneasca vinovata de tinerea noastra in anticamera Europei nu se dezminte nici in prezent. Dincolo de ceata, acelorasi vesnice societati de stat li se sterg datorii "istorice" de 2 mld. Euro, cu cateva zile inainte de intrare in UE (literalmente). In data de 27 decembrie 2006, Guvernul "de dreapta" al Romaniei decide prin ordonanta de urgenta sa stearga datoriile la stat ale unui numar de 50 de societati de stat. Aceleasi societati aflate in insolventa inca de cand s-au nascut din cenusa vechilor intreprinderi socialiste de stat sunt inlaturate de la aplicarea legii insolventei. Tot prin ordonanta de urgenta, la propunerea AVAS, un numar de 28 de societati, tot de stat, sunt exceptate de la procedura insolventei, in vederea "restructurarii" sau a lichidarii. Totul in profitul acelorasi invartiti ai tranzatiei si in prejudiciul contribuabilului, al economiei nationale si al viitorului Romaniei in Uniunea Europeana.
Daca guvernul anterior, de stinga, dispretuia meritul (nu si averea personala a celor ce detineau puterea), nu inteleg de ce actualul guvern, pretins de dreapta, trebuie sa-l copieze. Guvernul anterior si-a facut de cap cu subventiile si cu ajutoarele de stat, motiv pentru care una dintre potentialele clauze de salvgardare impuse Romaniei de Comisia Europeana s-a referit la concurenta. Pentru guvernul anterior, efortul si meritul platitorilor de impozite si taxe si al celor care creau locuri de munca nu au contat in fata interesului financiar sau electoral de a tine in viata, pe banii publici, adunati de la cei de mai sus, intreprinderi falite care cangrenau mediul de afaceri si contraziceau legile concurentei. Dar oare face altceva guvernul actual, de dreapta? Pai, luand exemplul celor 28 de societati "de stat" fata de care Guvernul a interzis aplicarea procedurilor de insolventa si exemplul celor 50 de companii cu datorii la stat carora li s-au sters in decembrie 2006 datorii de peste 2 mld. Euro, ne vom da seama ca raspunsul este negativ. De dragul unei iluzorii linisti sociale, guvernantii, indiferent de culoarea lor politica, au preferat aplicarii procedurii insolventei asa-zisele privatizari. Procedura insolventei, o procedura transparenta, aflata sub control judiciar, este ocolita constant, prin legi in domeniul privatizarii, confuze si glisante, prin tactici de privatizare lipsite de transparenta si greu de controlat pe cale judiciara, prin stratageme de ajutoare de stat mascate si stergeri de datorii fara nici o legatura cu salvarea intreprinderii vizate. Pentru ca, de fapt, procedurile de privatizare si ajutoarele de stat sunt mijloace puse la indemina managerilor societatilor de stat de a se apara de raspundere, in cele mai multe cazuri privatizarile obisnuite sau "accelarate" s-au dovedit ulterior a fi esecuri. Sa luam cazul Republica SA Bucuresti si cazul Aro Cimpulung si ne vom edifica asupra "necesitatii" privatizarilor, restructurarilor sau lichidarilor concepute de guvern. Este un cerc vicios in care statul roman se complace de peste 16 ani, de la prima lege a privatizarii pina in prezent.
Protectia locurilor de munca reprezinta argumentul principal pe care se bazeaza manevrele evazive de la insolventa ale politicii economice romanesti, manevre din start anticoncurentiale, intrucit au in vedere exclusiv societatile "de stat". Un element esential al acquis-ului comunitar in domeniul procedurilor de insolventa este protectia salariatilor, fie sub forma incercarii de salvgardare a intreprinderii, fie sub forma garantiilor acordate pentru plata salariilor restante si reinsertia sociala. Cea mai recenta manevra evaziva de acest gen, OUG nr.3/2007, prin care procedurile de insolventa sunt interzise creditorilor unui numar de 28 de societati, printre care si Tractorul si Rulmentul Brasov si strategia ulterioara a AVAS vorbesc de lichidare, cu excluderea oricarei idei de salvgardare a intreprinderii. Salariatii respectivi vor beneficia de masurile de protectie puse in practica de OG nr.116/2006 ( text care implementeaza acquis-ul comunitar referitor la salariatii societatilor insolvente) doar in caz de lichidare. Asadar, salariatii trebuie sa accepte lichidarea pentru a beneficia de protectie. Desi sindicatele de la Tractorul si de la Rulmentul considera ca intreprinderile pot fi salvate, iata ca statul le refuza acest drept.
Daca intreprinderile Tractorul si Rulmentul, ca sa ma refer la cazurile cele mai notorii, au vreo sansa de salvgardare, atunci aceasta este insolventa.
Desi putin cunoscuta mediului de afaceri romanesc, Legea insolventei ofera exact solutia de care are nevoie o societate aflata in insolventa comerciala, dar care are sanse de redresare. Insolventa comerciala este o realitate constanta in orice mediu de afaceri si cu atat mai prezenta intr-o economie de piata in formare ca cea a Romaniei, unde insolventa apare ca rezultat al unor cauze naturale, al jocurilor si experimentelor legislative, al intereselor pe termen scurt ori ca o consecinta a "haiduciei" statului sau a managerilor. Faptul ca statul roman o evita ( selectiv) nu inseamna ca ea nu exista. Fostele societati de stat sunt o problema pentru guvernanti in primul rand din punct de vedere al dimensiunilor sale sociale, complicate de esecul "privatizarii". Salariati in strada, mitinguri, blocarea drumului national etc. vor reprezenta cosmarul Palatului Victoria indiferent ce partid se va afla la putere. Aplicarea Legii insolventei poate insemna finalul acestui cosmar, intrucit aceasta lege ofera solutii pentru stingerea in primul rand a conflictului social si in al doilea rand pentru relansarea societatii sau lichidarea ei in mod eficien.
In cadrul proceduri insolventei se poate derula o reorganizare judiciara : ceea ce este functional se pastreaza, restul activelor urmind a fi vandute, in vederea refinantarii activitatii. Daca reorganizarea nu este posibila, intreprinderea poate fi totusi continuata, intrucit Legea insolventei permite vanzarea activelor pe ansamble sau subansamble functionale. Aceasta poate insemna chiar si o modalitate sincera, transparenta si acceptata de creditori de ...privatizare : statul poate sa fie obligat sa accepte sa-si reduca participatia in actionariatul debitorului in favoarea unui investitor interesat sa vina cu fonduri pentru restructurare sau, in caz de lichidare, cumparatorul poate pastra afacerea debitorului, dar la adapost de urmarirea creditorilor acestuia, intrucat activele sunt cumparate fara sarcini sau ipoteci.
Salariatii unei intreprinderi insolvente au dreptul de a-si incasa creantele provenite din raporturi de munca cu prioritate chiar fata de bugetul statului si fata de ceilalti creditori. Mai mult, legislatia insolventei confera salariatilor dreptul la unele plati din fondul de compensare a salariilor in caz de faliment al angajatorului, plati care sa le permita reorientarea profesionala, in conditii de protectie sociala.
Deschiderea procedurii insolventei pune sub protectie debitorul insolvent fata de urmaririle individuale ale altor creditori interesati in recuperarea creantei lor si il fereste de executari silite costisitoare si greoaie. Procedura este transparenta si se desfasoara sub controlul judecatorului sindic, iar creditorii au posibilitatea sa verifice in permanenta activitatea administratorului judiciar sau a lichidatorului, prin acces direct la informatiile de interes privind debitorul, conditii in care ar putea chiar sa fie de acord cu salvgardarea intreprinderii sau cu lichidarea in bloc. De asemenea, Legea insolventei prevede posibilitatea anularii transferurilor patrimoniale facute in defavoarea creditorilor (inclusiv salariatii) in cei trei ani anteriori procedurii si chiar atregerea raspunderii personale a administratorilor societatii, daca se constata ca din culpa acestora societatea a ajuns in situatia de insolventa. Nici unul dintre aceste mecanisme nu este valabil in cazurile de "restructurare/lichidare" imaginate de Guvern.
Prin aplicarea Legii insolventei toata lumea are de castigat : se indeplineste scopul general avut in vedere de legiuitor si anume asanarea unei economii "bolnave"; salariatii isi primesc drepturile si isi pastreaza sau isi redobandesc locurile de munca; creditorii isi incaseaza creantele; sunt restituite circuitului economic active care vor crea locuri de munca si vor aduce venituri si pentru patron, si pentru salariati si pentru stat; guvernantii scapa de stresul protestelor sindicale stradale.
Pentru aceasta, insa, sindicatele ar trebui sa ceara abrogarea OUG nr.3/2007 si sa ceara urgent deschiderea procedurii insolventei. Altfel sunt toate sansele ca afaceri ca Tractorul sau Rulmentul sa devina istorie.
5. Vechea reglementare a falimentului din Codul comercial permitea evitarea falimentului sau suspendarea efectelor sale, dar o facea in conditii normale, pe criterii juridice si concurentiale, proprii unei economii de piata.
Suspendarea efectelor hotaririi de declarare a falimentului, conform reglementarii Codului comercial putea avea loc in trei modalitati, strict reglementate:
a) continuarea comertului, conform art.760 si art.804 C.com.; creditorii puteau decide prin vot continuarea comertului in vederea unei lichidari mai eficiente; continuarea comertului era tot o forma de lichidare, dar incetinita in folosul creditorilor4;
b) interventia unei propuneri de concordat, conform art.803 C.com.; judecatorul sindic putea fi autorizat de tribunal sa suspende vinzarea, dar creditorii privilegiati, in aceasta situatie, puteau continua executarile silite individuale;
c) moratoriul (art. 834 C.com.)
Doctrina interbelica5 a considerat ca moratoriul a fost conceput de legiuitor in folosul atat al debitorului cat si al creditorilor. Cu toate intentiile bune, in practica nu s-au obtinut rezultatele sperate de legiuitor intrucit, de cele mai multe ori, moratoriul a fost un mijloc de temporizare din partea datornicului, in scopul de a obtine concesii de la creditori, iar tribunalele nu aveau destule mijloace pentru a se pronunta in cunostinta de cauza6. Institutia a fost desfiintata in 1929, prin Legea asupra concordatului preventiv, lege abrogata si ea, intrucat "si la aceasta lege debitorii au gasit mijlocul sa duca la temporizarea realizarii drepturilor creditorilor"7. Legea a fost abrogata la 5 Mai 1938, punandu-se din nou in aplicare dispozitiile Codului comercial privitoare la moratoriu.
Moratoriul putea fi, deopotriva, ante sau postfalimentar, asa cum rezulta din art. 834, respectiv, 842 C.com.
Moratoriul ante-falimentar se putea cere tribunalului pe cale de "petitiune", in decursul celor trei zile ce urmau dupa publicarea sentintei declarative de faliment. Cererea nu era admisibila, decat in cazul cand falimentul ar fi fost pronuntat la cererea creditorilor sau din oficiu, iar nu si cand falimentul s-ar fi pronuntat la cererea debitorului. Pentru a putea sa obtina moratoriul, petentul trebuia sa faca dovada ca incetarea platilor sale era consecinta unor evenimente extraordinare si neprevazute sau in tot cazul scuzabile. De asemenea, el mai trebuia sa faca dovada solvabilitatii sale. Odata cu cererea, petentul mai trebuia sa prezinte si registrele sale, regulat tinute, bilantul sau comercial si o lista in care sa fie trecuti toti creditorii sai, "cu creantele ce au". Asadar, legea ii pretindea debitorului deplina onestitate si il obliga sa actioneze rapid, pentru a nu agrava starea de incetare de plati in care se afla. In jurisprudenta s-a admis ca art. 834 C.com. face din neregularitatea registrelor comerciale un fine de neprimire al cererii de moratoriu8, fine de neprimire care are a se aplica in toate cazurile, iar nu numai cand registrele nu ar fi sincere si reale. Daca moratoriul era admis, termenul lui nu putea depasi 6 luni de la data sentintei de declarare a moratoriului. Hotararea data asupra cererii de moratoriu nu era supusa apelului. Pe perioada moratoriului, capacitatea juridica a debitorului suferea putine restrictii. Actele de gestiune obisnuite puteau fi facute fara vreo autorizatie. Actele mai importante erau, totusi, supuse tutelei judecatorului sindic si a tribunalului. Rolul judecatorului sindic in timpul moratoriului era complet diferit de cel pe care acesta il avea in procedura falimentului propriu-zis9. Debitorul isi lichida voluntar activul, cu concursul "comisiunii de creditori" si sub "directiunea" judecatorului sindic. Rolul comisiei de creditori era controversat10. Fara sa aiba nici atributiile adunarii creditorilor si nici atributiile comitetului creditorilor asa cum sunt acestea reglementate in prezent, comisia creditorilor isi "dadea concursul" la actele de lichidare voluntara, motiv pentru care s-a conchis in doctrina ca actul de lichidare facut fara acest concurs este inopozabil creditorilor. In plus, doctrina interbelica remarca faptul ca, in timpul moratoriului debitorul putea sa ajunga la o intelegere cu creditorii sai, intelegere care se putea face cu majoritatea creditorilor reprezentand cel putin trei patrimi din pasiv. Creditorii acceptanti, impreuna cu datornicul, erau obligati ca "la trebuinta", sa plateasca in mod integral creantele creditorilor disidenti11.
In fine, conform art. 845 C.com. era posibil un concordat post-falimentar. Asa cum remarca doctrina interbelica12, "legiuitorul, prin acordarea concordatului, a voit sa vie in ajutorul falitului, demn de protectie si care este victima unor imprejurari de stramtoare, din cauza unor imprejurari trecatoare". Prin omologarea concordatului de catre tribunal, starea de faliment inceta, cu toate efectele ei. Aceeasi critica referitoare la eficienta masurii moratoriului se poate face si cu privire la eficienta concordatului. Nefiind conceput ca masura de preventie a falimentului, care sa intervina inainte ca starea de incetare de plati sa fie constatata de tribunal, concordatul post-falimentar nu a dat rezultatele scontate, motiv pentru care a si fost abandonat.
Rezultatele slabe ale acestor masuri de evitare a efectelor falimentului - ceea ce a dus, de altfel, la abrogarea lor - se explica prin implicarea excesiva a judecatorului-sindic si a tribunalului, prin procedurile de judecata complicate, prin lipsa sanctiunilor concrete pentru tergiversare si prin faptul ca atat moratoriul, cat si concordatul falimentar presupuneau ca debitorul este deja falit ( in incetare de plati), deci in situatie iremediabil compromisa. Noua conceptie a concordatului preventiv preconizeaza ca debitorul este doar in pericol de insolventa, si nu in stare de insolventa sau in situatia de iminenta a insolventei ( ceea ce ar presupune aplicabilitatea dispozitiilor Legii insolventei) si elimina acest inconvenient.
Dincolo de ineficienta celor doua masuri de suspendare a efectelor falimentului, se remarca modul desoebit de scrupulos in care vechea reglementare a falimentului trata drepturile creditorilor in raport de interesele si conduita debitorui, ceea ce nu se poate spune in legatura, spre exemplu, cu OUG nr.3/2007.
II. Cum sa tratezi dificultatile financiare
1. In Romania se impune o solutie noua si radicala de tratament al dificultatilor intreprinderii, mai putin ipocrita decat cele experimentate de legiuitorul roman pana in prezent: debitorul a carei intreprindere traverseaza o criza remediabila trebuie sa ceara creditorilor sai sansa de a se redresa, printr-un mecanism si o procedura exterioare procedurii insolventei, ba chiar exterioare tribunalului; debitorul aflat in situatie iremediabil compromisa trebuie sa fie eliminat din mediul sau de afaceri (pe care l-a contaminat deja cu neincredere), activele intreprinderii sale, daca mai exista, urmand a fi redate circuitului economic. Cele doua alternative exclud reorganizarea judiciara, care ar urma sa fie suprimata.
2. Reorganizarea judiciara, prin modul in care a fost reglementata si aplicata in Romania, este practic inutila.
Legea romana a insolventei reglementeaza ca proceduri ( modalitati) de acoperire a pasivului unui debitor aflat insolventa o procedura de reorganizare judiciara ( cu varianta lichidarii pe baza de plan) si o procedura de faliment.
Statistica Uniunii Nationale a Practicienilor in Insolventa Romania ( UNPIR, fosta UNPRL) pe anul 2004 releva faptul ca in 10% din cazurile de insolventa declarate de tribunale a fost confirmat un plan de reorganizare judiciara. Cazurile in care reorganizarea judiciara a dat rezultatul scontat ( redresarea debitorului) au fost si mai restranse ca numar: doar in 1,5% din cazuri debitorul si-a reluat activitatea in noile conditii oferite de redresare. Celelalte cazuri de reorganizare judiciara au esuat in faliment.
Explicatia facila a acestor slabe rezultate practice poate fi gasita in caracterul greoi si indelungat al procedurii de confirmare a planului si in folosirea reorganizarii judiciare ca instrument de tergiversare din partea debitorului neonest, interesat sa-si ascunda cat mai mult din active si sa-si acopere responsabilitatea.
In realitate, reorganizarea judiciara este atat de putin eficienta in practica tocmai datorita caracterului sau judiciar. Spatiul judiciar este un spatiu al conflictului, al neincrederii intre parteneri, in timp ce planul de reorganizare judiciara propune un compromis. Acest compromis este dinamitat permanent de contradictiile intre debitor si creditori, ca si de contradictiile intre creditorii insisi. Compromisul este complicat prin procedurile judiciare de citare si comunicare a actelor de procedura.
Pe de alta parte, procedura reorganizarii judiciare este o procedura de faliment lato sensu, care implica insolventa debitorului, adica elementul negativ care afecteaza la modul cel mai drastic credibilitatea si imaginea intreprinderii debitorului.
Pentru a se putea vorbi de o reorganizare judiciara, trebuie ca tribunalul sa decida ca debitorul este in insolventa. In prealabil acestei decizii, o serie de elemente de natura financiara sau procedurala sunt date publicitatii sau ajung subiect de comentarii de presa. In anumite cazuri, autoritatile de supraveghere si control ( Banca centrala, Comisia de supraveghere a asigurarilor, Comisia de valori mobiliare), chiar inainte ca tribunalul sa declare entitatea in cauza insolventa, sunt obligate sa numeasca un administrator special care sa inlocuiasca managementul in functie al acesteia pana la decizia de insolventa. Autoritatea de supraveghere retrage, de obicei, autorizatia de functionare a unei entitati supravegheate aflata in insolventa. Deschiderea procedurii colective ( insolventa) trebuie adusa la cunostinta tertilor, motiv pentru care se publica anunturi referitoare la insolventa.
In conditiile in care chiar si cel mai mic zvon negativ are potentialul de a afecta intr-o masura destul de importanta credibilitatea unei intreprinderi, un anunt privind deschiderea procedurii de reorganizare judiciara asupra acesteia echivaleaza cu inceputul sfarsitului. Este evident faptul ca o consecinta directa a acestui anunt se reflecta in reducerea drastica a credibilitatii. Prin urmare, in conditiile in care increderea in entitatea respectiva este diminuata ca urmare a instiintarii partenerilor sai contractuali despre intrarea in reorganizare judiciara, practic sansele ca o procedura de reorganizare judiciara sa fie eficienta sunt foarte reduse.
O afacere derulata in conditiile actuale ale globalizarii si ale liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor, este o afacere cu un grad ridicat de risc. Spre exemplu, sistemul bancar, societatile de asigurari, entitatile reglementate care actioneaza pe pietele de capital ( inclusiv societatile cotate) pot fi afectate usor de "panicile distructive" generate de o pierdere subita a increderii13. Rezultatele financiare si solvabilitatea sau lichiditatea unei astfel de entitati sunt direct proportionale cu imaginea pe care acea entitate o detine pe piata. Cu cat credibilitatea este mai solida pe piata, cu atat deponentii, asiguratii, investitorii etc. vor avea mai mare incredere in acea entitate si vor fi mai atrasi de produsele pe care le promoveaza pe piata. Ca sa se poata usor intelege de ce credibilitatea este direct proportionala cu soliditatea afacerii, am sa reamintesc un fapt al anului 2000 : FNI si FNA se prabusisera, BIR si Banca Populara intrasera in faliment si pe piata fusesera aruncate zvonuri cum ca si alte banci, ca BCR si Banca Tiriac, ar fost contaminate de "panica destructiva". Deponentii s-au asezat la cozi, cuprinsi de aceasta panica, pentru a-si retrage depozitele. BCR si Banca Tiriac au pompat masiv bani pe piata, pentru a putea acoperi cererea de retrageri. Desi s-a stat zile intregi la cozi, banii au fost platiti integral si, dupa citeva zile, panica s-a stins, deponentul vazind ca nu exista motive sa se teama ca bancile in cauza ar avea probleme. Cozile s-au rarit, apoi au disparut si, in final, cei care si-au retras panicati banii, i-au depus la loc, manifestindu-si astfel si ei increderea ca bancile in cauza nu vor intra in faliment.
De altfel, dupa o prima incercare de introducere a reorganizarii judiciare a bancilor si a celorlalte institutii de credit, legiuitorul roman a decis, in mod judicios, sa interzica acestora reorganizarea judiciara ( OG nr.10/2004 privind falimentul institutiilor de credit). Solutia este aceeasi in cazul societatilor de asigurare ( Legea nr.503/2004 privind redresarea financiara si falimentul societatilor de asigurare) si in cazul entitatilor reglementate ale pietei de capital ( art. 269 din Legea nr.297/2004 privind piata de capital trimite la OG 10/2004 in privinta insolventei acestora).
Procedurile de insolventa, mai ales in cazul unor afaceri cu un mare grad de risc si notorietate ( banci, asigurari, piata de capital) sunt menite sa protejeze creditul si nu sa salveze orice debitor aflat in insolventa14. Sistemul legal si judiciar trebuie sa permita debitorilor sa falimenteze, pentru a-i avertiza, in acest fel, si pe ceilalti debitori ca acesta este rezultatul practicilor de afaceri nesigure si irationale.
In schimb, legislatia romana face dese referiri la diverse proceduri extrajudiciare de evitare a insolventei.
Reorganizarea institutiilor de credit, astfel cum este conceputa de Directiva 24/EC/2001, precum si de Principiile emise de Banca mondiala, nu se confunda cu reorganizarea judiciara ( care presupune o decizie judiciara de declarare a insolventei), ci presupune tot procesul de redresare a unei banci aflata in dificultate financiara, pana la intrarea in faliment. Este vorba de aplicarea normelor prudentiale, de supravegherea prudentiala exercitata de Banca centrala, de masurile de supraveghere sau administrare speciala sau alte masuri preventive.
3. Procedura reorganizarii judiciare, daca nu este interzisa sau imposibila practic, ea este cel putin de evitat. Reorganizarea judiciara ar putea fi inlocuita cu masuri echivalente precum concordatul preventiv, care nu presupune o decizie a tribunalului de declarare a insolventei, ci un contract intre debitori si majoritatea creditorilor sai, incheiat si executat sub medierea unui specialist in insolventa, contract al carui esec ar trebui sa duca la faliment.
4. Legea concordatului preventiv ar trebui sa instituie un mecanism contractual si legal menit a da posibilitatea unui debitor onest, aflat in dificultate financiara, de a evita insolventa. Este vorba de un debitor victima a unor conjuncturi nefavorabile, dar care merita protectie, intrucat afacerea sa are sanse de redresare, in beneficiul salariatilor sai, al creditorilor sai ( inclusiv statul, pentru creantele bugetare), al comunitatii locale si al sau personal.
Legea nu va avea ca tinta decat intreprinderile medii si mari, din cel putin doua motive:
- obiectul de activitate al acestora este greu de reorientat, datorita specializarii presupuse de dimensiunile intreprinderii;
- disparitia acestora prin faliment poate avea consecinte nefavorabile pentru intregul mediu social si economic in care activeaza, incepand cu salariatii ( care risca sa isi piarda locul de munca), comunitatea locala ( care pierde venituri din taxe si impozite si urmeaza sa suporte amplificarea somajului pe plan local), statul roman ( care pierde un contribuabil si urmeaza sa suporte cheltuielile de somaj si reconversie profesionala a celor disponibilizati), furnizori etc.
Creditorii acestor intreprinderi, pentru a evita consecintele nefavorabile ale insolventei, vor trebui sa priveasca cu seriozitate propunerea de concordat preventiv din partea debitorului in cauza.
Legea trebuie sa ofere o sansa debitorului onest pentru a depasi situatia financiara dificila in care se afla, datorita unor conjuncturi economice nefericite, dar concordatul preventiv va fi incheiat in folosul comun al debitorului si creditorilor. Creditorii, ca si in cazul reorganizarii judiciare reglementate de Legea insolventei, vor putea fi convinsi sa accepte planul de redresare daca debitorul va demonstra ca acestia pot fi platiti in conditii mai avantajoase acceptand concordatul decat in cazul falimentului. Ar fi, insa, o greseala conceptuala a legiuitorului daca noua lege ar institui o a doua modalitate de redresare a debitorului, pe langa cea de reorganizare judiciara. Esecul concordatului va trebui sa duca direct, automat, la faliment. Altfel, ar exista pericolul ca un debitor de rea-credinta sa abuzeze de sansele legale de redresare, prelungind la nesfarsit procedura.
Debitorul va putea sa ajunga la o intelegere cu toti creditorii sai sau cu o majoritate calificata a acestora. Creditorii disidenti nu vor putea fi obligati sa accepte concordatul, insa publicarea acestuia le va opri dreptul la urmariri silite individuale, pe perioada de executare a concordatului.
Legea trebuie conceputa pentru a limita abuzurile si pentru a bloca intentiile de tergiversare ori de aventura. Debitorul va sti ca, daca are realmente sanse de redresare, va cere concordatul, iar daca nu are aceste sanse, mai eficient ar fi sa ceara falimentul. Procedura de votare a concordatului ar presupune oricum o anumita publicitate asupra dificultatilor financiare pe care le traverseaza debitorul, astfel ca, daca creditorii s-ar arata din start neincrezatori in sansele debitorului de redresare, ei ar lipsi de la adunare sau, chiar daca ar fi prezenti, ar vota contra aprobarii concordatului, aratand astfel ca nu mai au incredere in debitor, care si-a diminuat sau chiar si-a pierdut credibilitatea prin afisarea starii sale de dificultate financiara. De aceea, daca la mijloc este, in realitate, o intentie de inselare a creditorilor sau de tergiversare, sansa acordata de lege debitorului se poate intoarce in contra sa, pentru ca neexecutarea concordatului de catre debitor provoaca direct ( automat) falimentul acestuia, fara posibilitatea de a mai cere reorganizarea judiciara.
Pe de alta parte, creditorii care se dezintereseaza de propunerea de concordat din partea debitorului, pot si ei sa fie sanctionati prin faptul ca, nereusind sa-i aduca la masa negocierilor, debitorul va fi obligat sa ceara deschiderea procedurii falimentului.
Tribunalul ( judecatorul-sindic) ar trebui sa aiba, in economia legii, un rol foarte restrans, nefiind deloc implicat in procedura de votare a concordatului, pentru a se evita avalansa tergiversarilor si amanarilor din motive procedurale. Judecatorul-sindic va interveni numai atunci cand va fi absolut necesar, cand partile nu s-ar intelege asupra unor detalii ale procedurii sau cand anumite efecte ale legii nu s-ar putea obtine decat prin decizie a judecatorului, nefiind la indemana particularilor ( rezilierea sau anularea concordatului, contestatiile creditorilor nevotanti la concordat, suspendarea provizorie a urmaririlor silite individuale).
Una dintre cele mai mari probleme actuale ale procedurilor de insolventa in Romania este lipsa de celeritate. Aceasta ar putea fi, practic, rezolvata prin reducerea drastica a interventiei judecatorului.
Cel care va superviza procedura de votare a concordatului, care va incerca sa aduca partile la un compromis acceptabil si care va superviza executarea de catre debitor a concordatului va fi conciliatorul, un particular care va fi remunerat pentru aceasta activitate. Este vorba de un profesionist, practician in procedurile de insolventa, membru al unui corp profesional ce isi ghideaza activitatea dupa un cod deontologic strict.
Conciliatorul constituie o garantie contra eventualelor intentii sau acte frauduloase ale debitorului. El mediaza incheierea concordatului si controleaza executarea sa de catre debitor, informeaza creditorii si ia masuri de sanctionare pentru incalcarea contractului.
In perioada de executare a concordatului debitorul isi va pastra dreptul de administrare a afacerii proprii, pentru actele de gestiune curenta. Pentru acte de valoare mare sau neobisnuite, debitorul va trebui sa informeze sau sa obtina acordul conciliatorului.
1. Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei, publicata in M.Of. nr. 359/21.04.2006. In continuare, in text, Legea insolventei.
2. Evenimentul zilei, nr. din 7.10.2004. Raportul remarca si faptul ca Romania are o economie functionala cu o piata de capital" infantila". Slaba dezvoltare a sistemului de pensii si asigurari, insuficienta pregatire profesionala a personalului institutiilor publice implicate in organizarea si functionarea pietei de capital, conceptia legislativa confuza si glisanta in domeniu, au impiedicat dezvoltarea pietei de capital.
3. Este vorba de reglementarile in domeniul privatizarii, al procedurii de recuperare a creantelor AVAS, precum si de reglementarile aplicabile in cazul unor societati de stat aflate in dificultate financiara. Aceste masuri de evitare a falimentului se traduc prin proceduri speciale de restructurare sau lichidare, similare falimentului, dar fara transparenta si garantiile procesuale ale acestuia, fiind insotite de stergeri de datorii, esalonari, obligarea furnizorilor de utilitati de a continua contractul cu societatea in cauza etc.
4. Codul comercial adnotat, Ministerul Justitiei, 1946, reeditat de Editura Tribuna Craiova, 1994, p.543. M. Pascanu, Drept falimentar roman, cu legislatia teritoriilor alipite, Editura Cugetarea, Bucuresti, 1926, p.29, critica aceste texte, pentru dubla reglementare.
5. C.com.adn., p570.
6. M. Pascanu, op.cit., p.498.
7. C.com.adn., p.573.
8. C.com. and., p.573.
9. Atributiile judecatorului-sindic in procedura falimentului erau similare cu cele pe care le exercita, in present, administratorul judiciar sau lichidatrorul, dar judecatorul-sindic avea si unele atributii jurisdictionale.
10. M. Pascanu, op.cit. pag.505.
11. C.com.adn., p.575.
12. C.com.adn., p.586.
13. Principiile Bancii Mondiale privind insolventa si restructurarea bancilor, cit. de I. Turcu, Falimentul, noua procedura, Lumina Lex. 2003, p.435.
14. Principiile Bancii Mondiale privind insolventa si restructurarea bancilor.
Noutati2010/19/07Legea Concordatului Preventiv, realizata de Gheorghe Piperea, recenzata si promovata in Jurnalul INSOL EUROPEPe fondul perioadei economice dificile pe care o traverseaza Romania si majoritatea tarilor lumii, ...mai mult |