Ro | En

Contact | Harta site

Fondul Proprietatea, intre intentii si perspective

I.

In 1994, Ion Iliescu, presedinte al republicii, personaj galant al istoriei  postdecembriste, pentru care proprietatea privata a fost si va ramine in veci un moft, declansa marea schisma sociala a imobilelor nationalizate, printr-un discurs anti-proprietate si pro-chiriasi. Daca, pina la acel moment, judecatorii rezolvau simplu problema, pe baza principiilor vechi ale actiunii in revendicare (proprietarul neposesor sau mostenitorii acestuia isi cerea in justitie inapoi imobilul de la posesorul neproprietar, judecatorul comparind titlurile partilor litigante si dind cistig de cauza aceluia care demonstra ca are titlu de proprietate), dupa acest celebru discurs, judecatorii au inceput sa vada in fostii proprietari, pe care statul comunist roman ii tilharise, furandu-le proprietatea, o casta rapace de speculanti pe seama chiriasilor, asa cum le sugerase Ion Iliescu. Actiunile in revendicare au inceput sa fie respinse in serie, iar cei care apucasera sa-si vada recunoscut in justitie dreptul inalienabil si imprescriptibil de proprietate, s-au vazut pusi in situatia de a face fata unor recursuri in anulare, declansate de Parchetul General. Din acel moment lupta proprietarilor cu statul a redevenit inegala. Totul a culminat cu celebra decizie nr.1/1995 a plenului fostei Curti Supreme de Justitie, care a statuat ca imobilele nationalizate nu mai pot fi restituite in justitie, pentru inteleptii natiunii de la acea data problema restituirii tinind de competenta exclusiva a legiuitorului. Si legiuitorul cripto-comunist din 1995 a decis, intr-adevar, in aceasta problema, prin Legea nr.112/1995 (supranumita „legea caselor nationalizate”) : fostii proprietari nu au dreptul la restituirea in natura decit in situatia cu totul exceptionala in care, printr-o minune, inca mai locuiau, cu titlu de chirias la stat, in fosta lor casa ! Casele nationalizate urmau a fi vindute chiriasilor, fostii proprietari trebuind sa se multumeasca cu eventuale despagubiri, pe care statul urma sa le acorde prin lege speciala. Aceasta lege speciala nu a fost data nici de guvernul Vacaroiu, nici de guvernele CDR, nici de guvernul Nastase, unele din dispret fata de proprietate, altele din neputinta. Litigiile aferente acestei grave probleme au continuat. Ba mai mult, pe vremea lui Nastase, Romania a fost condamnata de citeva ori la CEDO, pentru incalcarea dreptului la un proces echitabil in litigiile respective. Rezultatul acestei evolutii a fost si a ramas o grava insecuritate a circuitului juridic civil, insotita de o mare tensiune sociala.

Conventia Democratica a imaginat un instrument de solutionare a problemelor nerezolvate de Legea nr.112/1995 (imobilele industriale sau comerciale, spre exemplu, precum si despagubirile, pentru cazurile de refuz al restituirii in natura) si a problemelor create de Legea nr.112/1995 (litigiile proprietari-chiriasi, spre exemplu). Este vorba de proiectul actualei Legi nr.10/2001. Proiectul a fost preluat si substantial modificat, in repetate rinduri, de puterea instalata in 2001, legea respectiva fiind, totusi, considerata de opozitia liberala si democrata un „compromis acceptabil”. Legea, insa, este foarte criticabila, intrucit, pe de o parte, procedura administrativa a notificarii este confuza (spre exemplu, legea nu impune o solutie jurisdictionala in cazul in care „unitatea detinatoare” omite sa raspunda notificarii dupa expirarea termenului in care este obligata sa raspunda; mai mult, in baza acestei legi, tribunalele considera ca o actiune in revendicare este inadmisibila) si, pe de alta parte, nu transeaza definitiv problema caselor care au fost cumparate de chiriasi cu incalcarea legii. In plus, despagubirile sunt reglementate doar sub aspectul emiterii titlurilor de despagubire, plata si cuantumul acestora fiind lasate, din nou, pe seama unei viitoare legi „speciale”.

Toate aceste evolutii au lasat nerezolvate in jur de 100.000 de cazuri, dupa estimarile asociatiilor fostilor proprietari de imobile nationalizate. Aceasta in conditiile in care, in octombrie 2003, Constitutia a fost modificata, printre principiile statuate de aceasta figurind, in sfirsit, si cel al „garantarii” proprietatii.

Proprietatea si principiul garantarii acesteia sunt jaloane ale dreptei politice. Din moment ce fosta opozitie liberal-democrata, actualmente, la putere, s-a revendicat de la principiile politice de dreapta, fostii proprietari de case nationalizate, dispretuiti si jefuiti de guvernele de stinga sau ignorati de cealalta putere pretinsa de dreapta (guvernele CDR-PD din perioada 1996-2000), au asteptat solutii juste de la noua putere, pe care au votat-o in noiembrie-decembrie 2004.

Care este raspunsul noii puteri la aceste asteptari? Ipocrizie in cazul restiturii in natura. Ignoranta crasa in cazul despagubirilor.

Despre restituirea in natura n-am sa spun decit ca, sub masca generalitatii principiului restitutio in integrum, modificarea Legii nr.10/2001, parte integranta a Legii nr.247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente (lege adoptata, dupa cum se stie, prin procedura asumarii raspunderii guvernului si considerata, intr-o prima faza, neconstitutionala), cimenteaza „solutiile” Legii nr.112/1995. Ceea ce mi-a atras, insa, atentia in mod special, este partea din lege referitoare la despagubirile „acordate” fostilor proprietari prin Fondul Proprietatea, respectiv, Titlul VII, denumit „Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv”.

Despagubirile aferente imobilelor care nu pot fi restituite in natura se vor acorda exclusiv dupa regulile instituite de acest Titlu VII din Legea nr.247/2005. Fosti proprietari de imobile nationalizate carora nu li se mai pot restitui aceste imobile in natura nu pot obtine aceste despagubiri decit prin mecanismul imaginat de Titlul VII.
Ideea de baza a acestui mecanism este „circularizarea” prin piata de capital.
Pentru asigurarea resurselor financiare necesare acordarii acestor despagubiri, legea declara ca se infiinteaza Fondul „Proprietatea”, ca organism de plasament colectiv in valori mobiliare, organizat sub forma de societate de investitii financiare. Fondul este o societate comerciala pe actiuni, asa cum rezulta din art. 6, la care titularii dreptului la despagubire devin actionari, prin conversia „titlurilor de despagubire” in actiuni emise de Fond. Titlurile de despagubire nu pot fi valorificate altfel decit prin conversie in actiuni (vinzarea sau cumpararea lor inainte de conversia lor in actiuni emise de fond, precum si orice alte tranzactii cu acestea, sunt interzise), de unde concluzia ca titularii sunt obligati sa devina actionari la Fond.

In ciuda ideii interesante de a acorda despagubiri care sa fie mobilizate prin piata de capital, mecanismul acordarii acestor despagubiri este eronat, intrucit ;
-in primul rind, fostilor proprietari li se ofera un risc, in locul unei compensari reale a prejudiciului suferit prin imposibilitatea restituirii in natura, fapt pentru care va fi respins cu siguranta de fostii proprietari;
-in al doilea rind, Fondul „Proprietatea”, fiind constituit ca organism colectiv de plasament colectiv in valori mobiliare (OPCVM) incalca regulile stabilite in Legea nr.297/2004 privind piata de capital, precum si principiile dreptului comunitar in materie : acestea impun ca un OPCVM sa-si plaseze investitiile in instrumente financiare cotate, in timp ce majoritatea actiunilor ce vor fi in portofoliul Fondului sunt actiuni necotate, ca sa nu mai vorbim de faptul ca din fond fac parte si creante ale statului contra unor state ca Irak si …Congo (sa vedem cine se duce in Congo sa recupereze creantele);
-in fine, Fondul „Proprietatea” va fi un nou SIF, de data aceasta cu o valoare estimata de 5 mld. Euro, care va covirsi piata. Or, sunt cunoscute avatarurile celor cinci SIF-uri, dintre care acumularile ilegale de actiuni si managementul etern al acestora sunt exemple edificatoare pentru ceea ce trebuie evitat pe piata de capital. Sau, ma rog, sunt edificatoare numai pentru initiati, pentru ca autorul proiectului legii se pare ca le-a ignorat.
 
Dincolo de aceste erori, marea problema a Titlului VII din Legea nr.247/2005 o reprezinta neconstitutionala, si aceasta in mod grav. Titlul VII incalca doua principii majore ale Constitutiei, respectiv, principiul garantarii proprietatii si principiul libertatii de asociere. Oferindu-le fostilor proprietari, in loc de despagubiri propriu-zise, actiuni la un fond de investitii, adica riscul de a cistiga sau … pierde, statul arunca in neant drepturile acestor oameni. Obligindu-i pe fostii proprietari sa devina actionari la o societate de actiuni, statul incalca dreptul acestora la libera asociere (e ca si cind ai trece strada pe cineva fara sa ca acesta sa o vrea). Daca marii juristi din PSD, PRM, Curtea de Casatie si cei de la Curtea Constitutionala nu au observat aceste evidente contradictii cu Constitutia, nu inseamna ca legea este la adapost, intrucit oricine, inclusiv fostii proprietari, pot ridica aceasta problema de contradictorialitate cu Constitutia in viitoare litigii, prin mecanismul exceptiei de neconstitutionalitate.

II.

Unul dintre principiile fundamentale ale Constitutiei este cel al garantarii proprietatii private. Printre altele, acest principiu interzice orice expropriere fara o justa si prelalabila despagubire. Mai mult, cel ce urmeaza a fi expropriat trebuie sa fie de acord cu exproprierea.
Fostii proprietari de imobile nationalizate au fost expropriati samavolnic de statul comunist. In cazul lor, garantarea proprietatii se traduce prin doua alternative : restituirea in natura si, in mod exceptional, despagubirile. In cazul despagubirilor, este evient ca nu mai poate fi vorba de o prealabila despagubire, ci numai de una justa.
Ce li se ofera acum fostilor proprietari, carora nu li se pot restitui imobilele in natura, nationalizarea devenind, retroactiv, legala (dar nu si constitutionala)? Actiuni la un fond de investitii, adica un risc. Este aceasta o justa despagubire? Evident ca nu.

Calitatea de actionar intr-o societate comerciala, calitate dobindita fie ca fondator al societatii, fie ca cesionar ulterior de actiuni, presupune asocierea la risc cu ceilalti actionari, chiar daca, actionarii fiind foarte multi, nici macar nu se cunosc intre ei. Este asa, intrucit societatea pe actiuni este un contract, in care asociatii (denumiti actionari in cazul societatii pe actiuni) pun in comun niste bunuri sau bani, in vederea desfasurarii in colectiv a unei activitati, impartind eventualul cistig sau suportind impreuna eventuala pierdere. O societate nu exista fara acest risc de pierdere. Este cazul sa remintesc riscul cel mai mare pe care si-l asuma actionarii unei societati : din cauze imputabile sau neimputabile adminstratorilor societatii, aceasta poate intra in faliment, actionarii pierzind, in favoarea creditorilor societatii, orice drept de a-si recupera investitia. Riscul unei investitii in actiuni cotate, asa cum sunt viitoarele actiuni ale Fondului Proprietatea, este si mai pregnant, avind in vedere flotabilitatea si volatilitatea acestor instrumente financiare, astfel ca nu e cazul sa insist.
Dincolo de aceste chestiuni de principiu, total ignorate de autorul proiectului de lege, sunt citeva elemente intrinseci ale Titlului VII care fac si mai mare riscul pe care legiuitorul il „acorda” fostilor proprietari ca despagubiri. Chiar si aceste actiuni in care se convertesc obligatoriu titlurile de despagubire sunt eventuale. Fondul exista inca de la intrarea in vigoare a legii, dar el lipseste cu desavirsire (nu mi-am putut reprima aceasta pornire de a folosi o licenta de limbaj) : nu se stie cind se va constitui, n-are conducere, nu are portofoliu, nu e cotat la bursa, intrucit toate acestea se fac intr-un viitor incert. Spre exemplu, desi constituirea Fondului este obligatorie in termen de 180 de zile de la intrarea in vigoare a legii, se omite faptul ca un OPCVM constituit sub forma societatii de investitii necesita o oferta publica; in mod tranzitoriu, conducerea Fondului va fi asigurata de Ministerul Finantelor, de la constituire, pina cind, in urma unui proces de selectie reglementat prin hotarire de guvern, va fi desemnat managerul Fondului; portofoliul de actiuni plus creante se constituie dupa o alchimie cvasi-inintelegibila; cotarea la Bursa din Bucuresti se intitiaza in termen de 30 de zile de la constituirea Fondului, proces care nu numai ca poate dura luni de zile, dar se poate poate solda si cu un esec.    
Fostii proprietari, care au pierdut deja de doua ori imobilul in cauza (prima data, la nationalizare, sub guvernarea sovietica, a doua oara, si de data asta definitiv, la intrarea in vigoare a Legii nr.247/2005, sub guvernarea democratica de dreapta) pot pierde, total sau partial, si despagubirile ce li s-ar fi cuvenit pentru nationalizare.

In fine, Titlul VII din Legea nr.247/2005 este neconstitutional si pentru ca incalca principiul libertatii de asociere. Fostii proprietari, carora in loc de restituire in natura, li se ofera titluri de despagubire incesibile (deci fara valoare de intrebuintare), sunt obligati sa devina actionari la Fondul Proprietatea, adica sa se asocieze cu statul si cu alti fosti proprietari la riscul uneri afaceri. Dar Constitutia interzice asocierea fortata, statuind ca oricine este liber sa se asocieze sau sa nu se asocieze cu altcineva. Statul roman este, in prezent, facut actionar, prin conversia unor creante bugetare in actiuni, in societati cu „renume” din Romania. Si refuza, pe drept cuvint, aceasta calitate la care nu si-a dat acordul. Oare de ce ar accepta simpli cetateni sa se asocieze cu statul roman?  

In luna februarie 2005, in paginile ziarului Bursa, am propus, pentru problema despagubirilor ce se cuvin fostilor proprietari de imobile in natura care nu beneficiaza de restituirea in natura,  solutia emiterii de obligatiuni de stat, scadente in 7-10 ani si cotate la bursa. Solutia ar fi permis statului sa rezolve echitabil si relativ ieftin problema imobilelor nationalizate, problema veche de 15 ani. Am considerat ca multi dintre fostii proprietari ar fi avut motive serioase sa accepte acest gen de despagubiri, renuntind chiar si la restituirea in natura, intrucit statul este prezumat solvabil, iar obligatiunile respective ar fi putut fi tranzactionate la bursa. Aceasta din urma ar fi primit un adevarat balon de oxigen, pentru ca ar fi avut un produs nou si valoros care ar fi vitalizat tranzactiile anemice de pe piata noastra de capital. Despre beneficiile cresterii atractivitatii bursei de valori romanesti nu e cazul sa insist, retin doar ca volumul crescut al tranzactiilor bursiere si al investitiilor ar fi permis o rapida crestere a incasarilor de impozite si taxe. Am discutat in legatura cu aceasta solutie cu doi decidenti ai guvernului. Amindoi s-au aratat, cu condescendenta de rigoare, reticenti, considerind ca suma de 5 mld. Euro cuvenita fostilor proprietari ca despagubiri, transformata in obligatiuni de stat, ar fi fost insuportabila pentru bugetul statului. Oare asa sa fie? Cite miliarde de euro s-au ingropat in subventii si ajutoare de stat, cite altele se pierd ca „datorii istorice”, garantii de stat platite de Romania si nerambursate de firmele datornice? Ce inseamna 5 mld. Euro pentru un stat al carui PIB este de 60 mld. Euro? Daca aceasta suma s-ar esalona pe 7-10 ani, efortul bugetar ar fi nesemnificativ. In plus, un guvern de dreapta, care isi propune o solutie de dreapta la problema proprietatii, nu are nevoie decit de vointa politica pentru a pune in practica o astfel de solutie. In plus, s-a gindit cineva ca solutia actuala va fi refuzata de destinatarii legii, fostii proprietari, ducind statul la costuri mult mai mari?

Una dintre cele mai complicate probleme ale societatii romanesti post-comuniste, care a divizat societatea si a provocat interminabile dispute politice, sociale si juridice, este cea a imobilelor nationalizate. Chestiunea a fost si este o sursa inepuizabila de ipocrizii si gafe politico-juridice.
Legea nr.10/2001 si-a stabilit ca principiu restituirea in natura a imobilelor nationalizate de comunisti, stabilind ca, acolo unde nu este posibila, restituirea in natura sa fie inlocuita cu « restituirea » prin echivalent, adica persoanele indreptatite (fostii proprietari sau mostenitorii acestora) sa fie despagubite.
Este o regula restituirea in natura, asa cum pretinde Legea nr.10/2001 ? Raspunsul meu ferm este : nu. Suntem in fata unui simplu deziderat sau slogan politic, ceea ce rezulta atit din dispozitiile legii, cit si din practica. Locuintele, in marea lor majoritate, fie s-au vindut fostilor chiriasi, in baza Legii nr.112/1995 (cunoscuta opiniei publice sub denumirea de « lege a caselor nationalizate ») fie sunt oprite de la restituirea in natura pentru ca au chiriasi, cel putin pina in 2009. Majoritatea imobilelor cu destinatie industriala sau comerciala au fost incluse in programele de privatizare, nici acestea nemaiputind fi restituite. Legislatia privatizarii (a se vedea OUG nr.88/1997, art.324) consacra regula despagubirilor, in contra ideii de restituire in natura. Institutia publica implicata este obligata sa plateasca despagubiri societatilor privatizate pentru prejudicii cauzate prin restituirea catre fostii proprietari a imobilelor nationalizate (de ce o fi vorba aici de un prejudiciu, daca omului i se repara o nedreptate, fiind repus in drepturi ?). In marea majoritate a cazurilor, aceste imobile nu se restituie in natura. Cel despagubit, in acest caz, va fi fostul proprietar. Daca au fost dobindite cu buna credinta, aceste doua categorii de imobile nu mai pot fi restituite in natura.
« Restituirea » prin echivalent se impune atunci cind restituirea in natura nu este posibila sau persoana indreptatita opteaza pentru aceasta modalitate de reparatie. Restituirea prin echivalent este obligatorie in cazul in care imobilul nu mai exista, a capatat utilitate publica, a fost inclus in patrimoniul societatilor privatizate sau a fost vindut cu buna credinta fostului chirias.
Despagubirile se acorda sub forma de actiuni (aceasta modalitate de reparatie se adreseaza fostilor actionari ai societatilor nationalizate in 1948 si persoanelor indreptatite care nu-si pot vedea bunul restituit in natura pentru ca el a fost inclus in patrimoniul unei societati privatizate), de titluri cu valoare nominala, « garantate » de stat, utilizabile doar in procesul de privatizare (prin preschimbare in actiuni sau dare in plata pentru active la societatile privatizabile ; aceste titluri pot « circula » pe piata), de despagubiri banesti (acestea pot fi evaluate acum, dar sunt platibile doar in conditiile unei ... viitoare legi speciale) sau prin compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de detinator si acceptate de cel indreptatit.
Singurele masuri reparatorii care pot fi intreprinse imediat sunt cele sub forma de actiuni si sub forma de titluri cu valoare nominala. Statul mai detine inca, in proportie importanta, actiuni la societati de stat. Dar acestea sunt necompetitive, multe chiar falimentare, astfel ca interesul destinatarilor masurilor reparatorii este si va fi scazut, cita vreme nu se iau masuri energice de ranforsare. Aceste masuri necesita vointa politica si mai putina ipocrizie.  
In afara de interesul scazut pentru astfel de actiuni, fostii proprietari se confrunta si cu alte doua dificultati : cine ii va despagubi ? ce modalitate de despagubire va utiliza platitorul pentru ca fostul proprietar sa se considere pe deplin despagubit, daca nu chiar razbunat, si sa renunte la conflictul permanent cu statul?
Personal optez pentru titlurile cu valoare nominala emise de Ministerul Finantelor.   
Pentru a se obtine titlurile cu valoare nominala, persoana indreptatita notifica institutia publica implicata (AVAS, ministerul de resort, autoritatea publica locala). Titlurile se emit, insa, de Ministerul Finantelor. Art. 30 alin.2 din Legea nr.10/2001 dispune ca aceste titluri sunt garantate de stat, adica plata lor este asigurata de stat. Normele Metodologice aprobate prin HG nr.498/2003 explica, in mod rizibil, sintagma « garantate de stat » drept ... garantarea exercitarii drepturilor conferite de posesia acestor titluri inlauntrul termenului de valorificare si nu ca o garantie a platii. Dar normele metodologice nu pot incalca sau completa legea.
Titlurile cu valoare nominala pot circula pe piata si pot fi folosite exclusiv in procesul de privatizare. O prima observatie : la cunostinta mea, nu s-au emis astfel de titluri pina in prezent ; presupunind ca aceste titluri se vor emite incepind cu acest an, ele vor putea fi considerate valabile pina in 2012 ; daca procesul de privatizare este finalizat, asa cum ne-o dorim toti, mai inainte de 2012, valabilitatea si utilitatea titlului se pierd inainte de termen. O a doua observatie : institutia publica implicata este obligata sa primeasvca in plata aceste titluri pentru preschimbarea cu actiuni sau pentru dobindirea de active la privatizatre. Legea  prevede ca 20% din actiunile emise de societatile rezultate din transformarea regiilor autonome sunt rezervate preschimbarii cu titluri cu valoare nominala.
Conform normelor metodologice aprobate prin HG nr.498/2003, titlurile cu valoare nominala sunt emise in forma materializata. Cesiunea acestor titluri se inregistreaza la emitent (MF), ceea ce face practic imposibila circulatia acestor titluri.
Pentru a li se da eficienta juridica (si chiar politica), titlurilor cu valoare nominala trebuie sa li se aplice regimul obligatiunilor (titlurilor) de stat, fiind garantate de stat, emise cu dobinda si platibile la scadenta mare (7-15 ani), pentru a nu greva bugetul. Aceste titluri vor putea fi preschimbate in actiuni la societatile care se privatizeaza sau tranzactionate liber. Cu aceasta re-calificare, titlurile cu valoare nominala trebuie sa fie cotate la Bursa. Pentru a putea fi cotate pe o piata reglementata, spre exemplu, la Bursa de Valori Bucuresti, titlurile cu valoare nominala trebuie sa fie dematerializate. Cotarea poate fi precedata de publicarea unui prospect, eventual in forma simplificata sau poate interveni de drept, ca in cazul oricarui titlu de stat. Legea nr.10/2001, acolo unde impune ca aceste titluri sa fie utilizate numai in procesul de privatizare, trebuie amendata. De asemenea, normele metodologice aprobate prin HG nr.498/2003, mai ales in privind formalitatilor greoaie care sunt meninte a insoti circulatia juridica a titlurilor cu valoare nominala, trebuie revazute.
Cotarea la Bursa a titlurilor cu valoare nominala la carfe se refera Legea nr.10/2001 reprezinta o solutie pentru :
-chiriasi, care locuiesc in imobilele nationalizate, si fostii chiriasi, care au cumparat, in baza Legii nr.112/1995, locuintele pe care le ocupau cu chirie ; ambele categorii de persoane scapa de stresul unui actual sau potential proces cu fostul proprietar si de riscul de a fi evacuat ;
-fostii proprietari, care ar primi  despagubiri palpabile pentru raptul suferit in trecut ; dreptul de proprietate ar putea fi considerat ca recunoscut si, in sfirsit, furtul razbunat ; desigur ca, fostii proprietari sau mostenitorii lor vor putea refuza despagubirile in favoarea restituirii in natura ;    
-justitie, care ar fi degrevata de un mare numar de litigii ;
-piata de capital, care ar dobindi un produs nou, capabil sa impulsioneze piata si sa capteze masive investitii in astfel de titluri transformabile in actiuni.


Gheorghe Piperea,
Avocat, lector universitar doctor
 Trimite  Tipareste
Contact